Cum s-a facut de-am ramas la cratita

"O luptã-i viata, deci te luptã", a spus un poet, sau un filozof, nu mai stiu, antrenatã fiind în lupta cu sotul meu. Cãci asta e noua menire a femeii - sã demonstreze cã e egalã cu bãrbatul, si chiar cã-i este superioarã. În competitie, generatia mea a intrat încã de la grãdinitã, când noi, fetele, încercam sã smulgem bãietilor din mânã pistoalele, pentru a domina si noi dusmanul imaginar, dar n-am avut aliate în doamnele educatoare - ne-au dat peste mânã - si-am pierdut. Ciudatã mai este si mintea femeii, mi-am zis eu încã de-atunci: în loc sã actioneze în favoarea semenelor, se pune de-a curmezisul.

Nici mai târziu nu s-a schimbat mare lucru în raportul bãieti-fete: mergeam împreunã la scoalã si voiam sã avem note mai bune decât ei, dar niciodatã timpul liber, pentru învãtat, nu era la fel distribuit pentru toti. Noi, fetele, trebuia sã ne ajutãm mamele sã spele vasele, sã punã masa, sã aspire praful, lucruri mãrunte în aparentã dar care ne secau de vlagã. Dar luam si noi premiul întâi. Lucrurile s-au desfãsurat astfel, într-o luptã cu arme inegale, cunoscând amplificãri si dramatizãri pe mãsurã ce cresteam, pânã când noi, fetele, ne-am cãsãtorit. 

Dintr-o datã - continuarea in carte.