Asta sunt eu!

Ce păcat, profesia noastră este efemeră! Lumea se schimbă, vin alte generații, prea puțin interesate de marii artiști care nu mai sunt printre noi. Am încercat să scriu câte ceva despre ei, sperând că cititorii o să-i îndrăgească și nu vor intra încă în uitare. Dar eu, care i-am cunoscut, i-am ascultat, am jucat cu ei, n-am cum să-i uit! Nu pot să le fiu decât recunoscătoare. Și când am probleme de viață sau profesionale, îmi amintesc de ei. Ei vor fi mereu înaintea mea și eu în conul umbrei lor. Le aud glasurile, ca niște clinchete de clopoței de argint, care îmi dau viață și putere și speranța că arta adevărată n-o să moară niciodată.

Ars longa, vita brevis!