Cum sa nu ucizi joaca. Destine implinite si vocatie

Confundăm vocația cu plăcerea și credem că ea este ceea ce facem ușor, fără să depunem efort, fără să ne depășim momentele de lene, de ezitări sau de renunțări. Credem că a face ceea ce suntem meniți să facem este în exclusivitate o curgere în afara noastră. Că noi nu trebuie să dedicăm timp, efort, voință pentru a împlini acel dar/har al nostru. Păcăliți de sintagme precum „nimic nu trebuie“, privim dezolați și frustrați cum făcând doar lucrurile comode, care ne fac plăcere, nu avem realizări prea mari. Privim cum energia sufletului, în loc să sporească, scade prin nemulțumirea în care trăim.

În viață nu trebuie să sacrificăm energia sufletului nostru, nu trebuie să greșim, în acest mod, în primul rând față de noi înșine. Dar este necesar să ne asumăm responsabilitatea situațiilor în care TREBUIE să învățăm să ne autodepășim, să știm când să renunțăm la obiceiurile care stau în calea evoluției noastre.

Trebuie să facem multe din lucrurile care nu ne plac pentru a putea să le facem pe cele care ne plac și, mai ales, pentru a putea să le facem pe cele care ne împlinesc.