Clinamen

Confesiunea Emanuelei Ignățoiu-Sora e cutremurătoare și, așa fiind, orice termen de comparație e exclus. S-a scris mult dinăuntrul bolii, la noi și aiurea, și de fiecare dată s-a scris altfel, cu totul personal, cu totul liminar și irepetabil. Blecher nu e Sorana Gurian, Sorana Gurian nu e Sorin Stoica, Sorin Stoica nu e Matei Călinescu și așa mai departe. Suntem, în fond, cu desăvârșire singuri în experiența aceasta și, pe măsură ce înaintăm în ea, din ce în ce mai self-centered. Nu întâmplător imaginea predilectă a cărții e aceea a câmpului de narcise, asociat când cu frica și obsesiile care-o însoțesc, când cu semnele epidermice ale maladiei, când direct cu moartea. De-aici și titlul, pe care eu unul îl citesc în descendența lui Harold Bloom: clinamen e prima dintre cele șase forme de îndepărtare pe care un poet adevărat le poate exersa. Altfel spus, devierea, derapajul, evadarea din pluton. Căci Emanuela Ignățoiu-Sora scrie de-adevăratelea despre trauma pe care mulți congeneri douămiiști au tematizat-o din răsfăț. – Cosmin Ciotloș