Esenta autismului

„Iată, aşadar, o ipoteză ieşită din comun şi o temă de reflecţie: deoarece copiii noştri [cu autism] sunt sensibili la ceea ce văd, la sunete, mirosuri ş.a.m.d., s-ar putea afla şi într-o mai mare armonie cu lumea spiritelor? Aveţi puţintică răbdare, să vă explic. Nu, nu sunt plecată cu sorcova…” Aşa începea, pe la sfârşitul lunii martie 2006, o postare pe un forum de discuţii despre autism pe internet, lansată de o mamă descumpănită dar foarte intuitivă. Mesajul ei se referea la împrejurările neobişnuite care însoţeau viul interes manifestat de fiul ei, de vârstă fragedă, faţă de o fotografie în care apărea străbunicul lui – o rudă pe care copilul nu o întâlnise niciodată dar pe care, cu toate acestea, părea să o „cunoască”. Mama copilului relata că fotografia străbunicului îi stârnea acestuia zâmbete şi chicoteli (nicio altă fotografie nu avea acest efect asupra lui); că fiul ei se uita în sus şi „urmărea aerul” din casă cu privirea, îşi flutura mâna în semn de salut spre o persoană invizibilă pentru mama lui, după care făcea cu mâna semn de „la revedere”. Mama îşi încheia postarea întrebându-se de ce îl aude pe fiul ei, treaz în miez de noapte, hohotind vesel, după care, întristat deodată, se tânguie că „nu mai e” pe măsură ce incidentul se estompează.