Cunoastere si creatie. Orientari caracteristice in cultura moderna

Problematica tipurilor – desemnate ca atare drept modele de analiză ştiinţifică – are o istorie deja destul de veche, începând cu prima jumătate a secolului al XIX-lea. Ea corespunde, sub raport epistemologic, preocupării de a lărgi, rafina şi consolida totodată metoda de interpretare ştiinţifică, mai ales în domeniul ştiinţelor sociale (sau ale comprehensiunii – pentru a prelua terminologia diltheyană). În zona socialului cunoaşterea prin experiment nu se aplică, rămâne numai observaţia, înregistrarea cantitativă a faptelor, care nu conduce însă la o cunoaştere de factură ştiinţifică, aşadar calitativă, resemnificând realul, ci numai la o formă de cunoştinţă empirică. În consecinţă, în ştiinţele sociale s-a impus necesitatea teoretizării, ca o condiţie pentru ca ele să-şi confirme statutul gnoseologic. Era, de altfel, şi o necesitate de eficienţă analitică („instrumentală”), în măsura în care teoretizarea putea interveni nu doar ca o concluzie resemnificatoare a materialului, dar şi ca bază pentru o cercetare ulterioară, asupra unui alt material, de aceeaşi natură sau diferit. Amintim aici, spre exemplu, aplicarea modelului de interpretare structuralist în antropologie şi în analiza literară în egală măsură, sau pentru a fi mai aplicaţi – operaţionalitatea unui concept precum cel de „efect pervers” atât în sociologie, cât şi în economia politică. În definitiv, aceasta este esenţa funcţională şi finală a teoretizării: precizarea unui cadru conceptual prin raportare la materialul faptic, pentru identificarea, încadrarea şi lămurirea fenomenelor şi a structurilor, în funcţie de anumiţi factori operaţionali.