Anamneze

Mai mult decât în celelalte patru volume ale sale (poet de formula unu, în căutarea titlului pierdut, anatomia singurătății și taxe, impozite, vămi), deslușim aici, în anamneze, atât motivele dominante, cât, mai ales, unghiul personal de abordare, care îi conferă lui Valentin Emil Mușat un loc distinct într-un peisaj liric cât se poate de stufos, eteroclit și greu de încadrat în categorii critice uzuale. Considerat «ultimul optzecist», pentru că a publicat târziu prima sa carte, spre deosebire de congenerii săi, Valentin Emil Mușat, al cărui debut, în 1998, l-am salutat ca pe unul dintre cele mai bune din acea perioadă, se distinge însă în multe privințe de poeții așa-numiți optzeciști – și aceștia, suficient de diferiți pentru a fi puși sub mantia unui curent sau mișcări literare. Spiritul ludic abia se întrevede la el, parodia, foarte rar, revărsarea brutală a realității, nici atât. Negarea sentimentalismului și a oricărei urme de tradiționalism nu sunt o țintă. Valentin Emil Mușat e mai degrabă un spirit solar, deschis, ironia sa nu e distrugătoare ca la optzeciști.

Titlul acestui volum, anamneze, mi se pare foarte semnificativ, chiar dacă luăm cuvântul în sensul lui propriu, general, de dicționar: reamintire a ideilor și trăirilor dintr-o existență anterioară (originea fiind gr. anamnesis, «memoria vieții trecute»). Ele sunt stratul germinator al poeziei sale. De aici desele trimiteri literare, mitologice ș.a.m.d., care apar în poemele lui Valentin Emil Mușat, ele fiind chiar «materialul» din care se construiesc aceste versuri (este și motivul pentru care numele proprii sunt scrise cu literă mică). Le găsim explicit în primul poem din carte: «cât de puțin a rămas din toate câte au fost/ viața mea ca un cântec, câteva filme și cărți/ ochii mi s-au deschis abia acum/ ca să văd asfințitul/ în care locuiesc eu între/ brâncuși și concertul imperial/ uneori îmi pare că sunt/ creangă, hemingway, márquez, caragiale, camus, beckett/ și așa mai departe/ reîncarnați în cervantes/ când mă privesc în oglindă îmi dau seama/ că sunt un coborâtor din bosch/ la judecata de apoi în grădina deliciilor/ dar mă regăsesc visător în coșul de gunoi al timpului/ așteptându-L pentru a doua venire/ sau în liniștea cea din urmă a ecleziastului/ adică foarte târziu și foarte departe/ unde cenepeul nu mai contează» (portret al artistului la bătrânețe). Dar le găsim aproape peste tot în anamneze, în versuri care cultivă muzicalitatea, folosind rima, fără a respecta întotdeauna și măsura fixă a versului, ceea ce diferențiază această poezie de prozodia clasică și îi conferă un farmec particular. […]

Timpul, amintirea iubirii pierdute și «vagi melancolii», idealul stins în proza vieții, visul de altădată, acum de neatins, mântuirea, și ea amânată, sunt câteva dintre motivele recurente în acest volum.

Anamneze este cu certitudine rezultatul unei selecții riguroase pe care a făcut-o autorul, cu o exigență față de sine mai rară astăzi, un volum unitar, bine construit.” – Costin  Tuchilă, Anamneze în versuri muzicale, prefață.